LG OLED Flex este un adevărat transformer printre televizoare (review)

By ESR on 7 februarie 2023

Cred că până în punctul ăsta ați observat cu toții că subiectul legat de evoluția industriei de gaming este foarte discutat în ultima vreme. Și trebuie să recunosc, nu încetează să mă fascineze și parcă toate schimbările recente mi-au reaprins pofta de joacă cum n-o mai făcuse nimic de mult timp. Iar în ultimii doi-trei ani, două chestii par că și-au lăsat amprenta puternic asupra industriei: adopția tehnologiei de Ray Tracing la scară largă și gamingul la peste 60FPS.

Chestiile astea două au avut un succes atât de răsunător pe PC încât și-au făcut încetul cu încetul apariția și pe console. Și acum, la doi ani de la apariția PlayStation 5 și Xbox Series X nu mai privim chestiile astea ca pe ceva nou și WOW, exclusive doar pentru cei care își permit să arunce mii de euroi pe un sistem puternic. Acum sunt features de pe console de 500 de euro. Iar asta… asta înseamnă evoluție. Și în timp ce se întâmplă toate astea și jocurile devin fotorealiste până în punctul în care pe alocuri este greu să le distingi de realitate, uităm să acordăm destule merite altor produse cel puțin la fel de importante.

Sunt curios cât de fotorealist ar mai arăta jocurile astea dacă ar fi rulate pe un monitor LCD vechi. Și așa ajungem la ecranele moderne. Când fidelitatea vizuală a imaginilor este atât de mare, ai nevoie și de ceva care să le redea în toată splendoarea lor. După ce a dăinuit ani de zile și a tronat piață fără drept de apel, tehnologia LED a făcut în sfârșit loc noilor jucători. Noua fiță printre televizoare și monitoare este tehnologia OLED. Am tot vorbit despre ea, am tot testat televizoare și monitoare care o înglobează și de fiecare dată am fost fascinat de ce poate să facă.

Să v-o zic p-aia dreaptă, iubesc C2-ul și mi se pare că este unul dintre cele mai tari chestii pe care le-am testat. În același timp însă, mi-e greu să îi găsesc o explicație: adică este un OLED, ok, are toate specificațiile unui TV modern, doar că diagonala de 42 de inch nu este nimic spectaculos; nu pentru un televizor. Iar privit drept monitor e și mai dubios pentru că este oleacă cam exagerat de mare. Și la o dimensiune atât de mare, chiar dacă îl ții ca monitor pe birou, o să fie greu de urmărit din cauza diagonalei. Doar de-ar fi scos și LG unul curbat… uh, păi ăsta este LG OLED Flex, adică răspunsul producătorului la plângerea mea la adresa C2-ului de 42”. Au luat cel mai șmecheros panou pe care l-au găsit, și-au dat seama cum să-l îndoaie fără să-l rupă și… l-au împrumutat ălora de la Corsair care au lansat XENEON Flex.

Publicul nu a reacționat rău deloc atunci când a văzut monitorul cu mânere de la Corsair, așa că mișcarea naturală a celor de la LG a fost să își încerce și ei mâna la un astfel de model. Și să nu credeți că au împrumutat tema ălora și-au modificat-o puțin. Cei de la LG au înțeles de ce avem de fapt nevoie și n-au făcut din Flex un simplu monitor care se îndoaie și atât; au creat un adevărat media center care nu doar că servește drept ecran pentru consolă sau PC, ci este și televizor, dar și un sistem de sine stătător. Da, este mare, da, este scump, da, vă povestesc care e treaba cu el pentru că așa ceva n-am mai văzut până acum și cred că merită să aruncăm o privire mai în detaliu la nebunia asta.

Specificații și construcție – Televizor sau monitor?

În fața noastră avem noul LG OLED Flex care, cel puțin din spusele producătorului, se încadrează drept televizor. Dar față de alte astfel de produse, ăsta nu arată a TV. Specificațiile nu prea sunt de televizor. Nici măcar caracteristicile extra nu sunt chestii pe care te-ai aștepta să le vezi pe un produs la care în mod normal te-ai uita la știri și fotbal. Și cu toate astea are conector RF pentru cablu de televiziune și telecomandă de smart TV. Așa că nu o să pun la îndoială expertiza celor de la LG și o să-i zic și eu tot televizor.

Unul cu panoul OLED de 42” cu rezoluție 4K și rată de reîmprospătare a ecranului de 120Hz. Și ca să înțelegeți de ce îl compar cu C2-ul de 42, o să vă dau și restul de specificații:

Specificații generale
Tipul panoului	OLED, G-Sync, FreeSync Premium
Rezoluție	4K (3840 x 2160)
Diagonală (inch)	42
Diagonală (cm)	105
Rată de refresh	120Hz
HDR	Cinema HDR (Dolby Vision, HDR10 Pro, HLG)
Smart TV	Da
Sistem de operare	WebOS
Procesor	a9 Gen5 4K
Audio
Ieșire sunet (RMS)	40W
Difuzoare	2x 10W
Subwoofer	20W
Sistem de boxe	2.2
Surround	OLED Surround
Suport sunet Dolby	Dolby Atmos
Conectivitate
HDMI	4x HDMI 2.1
USB	3 (lateral)
Ieșire de căști	Da (lateral)
LAN RJ-45	Da (lateral)
Wireless	Wi-Fi 802.11ac
Bluetooth	Bluetooth 5.0

Pentru cei căre vedeți tabelul, o să vă spun un mic secret. Nici măcar n-a trebuit să stau să-l scriu încă o dată; l-am luat cu copy-paste din recenzia lui C2 de 42” pentru că este fix același panou. Astfel avem și pe OLED Flex suport pentru modul Cinema HDR, adică un pachet de tehnologii și formate de imagine care include cam așa: Dolby Vision, HDR10, HLG și Dynamic Tone Mapping Pro. Vine și cu Filmmaker Mode pentru pasionații de filme și are și Dolby Vision IQ care ajustează luminozitatea ecranului în funcție de lumina ambientală.

Dintre chestiile de mai devreme simt nevoia să vă explic și ce face Dynamic Tone Mapping Pro-ul ăla. Pe scurt, vorbim despre un algoritm care analizează imaginea și modifică umbrele și tonurile de culoare pentru a scoate în evidență anumite zone, cum ar fi o față umană într-un scenariu întunecat.

Panoul OLED de pe acest televizor este o adevărată bijuterie, iar restul produsului nu face decât să se ridice la nivelul acestuia. Unde specificațiile pe zona de imagine sună foarte bine, trebuie să și auzim sunetul cumva. Și la fel ca și în cazul lui C2, LG OLED Flex vine cu un sistem audio 2.2 cu o putere de 40W, suport pentru Dolby Atmos și o mulțime de codecuri audio printre care regăsim și AC4, AC3, apt-X, ori clasicul MP3.

Dar haideți să vorbim despre elefantul din încăpere… LG OLED Flex vine cu un suport ca de monitor care include și sistemul responsabil de curbura ecranului. Funcționează destul de simplu: pe spatele ecranului sunt atașate două brațe metalice care țin panoul sub tensiune. Brațele acestea sunt acționate de un motoraș, care odată activat le mișcă în interior/exterior, după caz, astfel ecranul poate sta fie plat, fie curbat până la valoarea de 900R. Sau oriunde între astea două valori, în funcție de preferințe.

Și după cum puteți vedea suportul ăsta nu face doar atât. Permite ajustarea pe înălțime a televizorului, dar și înclinarea ecranului. Astea din urmă sunt acționate manual. Singurul care este ajustat fără intervenția fizică a utilizatorului este ecranul, iar asta este o îmbunătățire comparativ cu Xeneon Flex de la Corsair pe care trebuie să-l îndoi chiar tu dacă îl vrei mai curbat. Asta elimina puțin din anxietatea aia pe care o știți cu toții, atunci când creierul îți spune că în mod normal n-ar trebui să tragi de chestia aia că se poate rupe.

Asta nu este tot ce adăpostește suportul ăsta. Avem ajustări de toate felurile, îndoiri și îndreptări, dar bucata asta masivă de plastic și metal adăpostește și restul televizorului. Boxele tot în el sunt înghesuite, chiar în zona din față. Și tot aici regăsim și conectivitatea care include cam așa: 4x HDMI 2.1 dintre care unul vine cu suport eARC, un jack pentru căști, un port optic pentru audio, port RF pentru televiziune prin cablu, trei USB-uri și un RJ-45 pentru conexiune la internet prin cablu. LG OLED Flex știe și ce-s alea conexiuni fără fir așa că avem Wi-Fi 6 și Bluetooth 5.0. Dar o să vorbim despre toate astea ceva mai târziu; până atunci vreau să discutăm despre ecran și ce știe să facă.

Tot pe partea asta de interacțiune cu alte dispozitive, LG OLED Flex are și porturi USB. Cu ajutorul ăstora poți conecta mouse și tastatură care merg atât pe interfața televizorului, cât și pe un PC direct. Ai un buton care se ocupă de comutarea între modul PC și TV, iar odată selectat un mod, perifericele vor fi dezactivate în celălalt. Astfel poți lucra pe calculator, iar la final îl închizi și te bagi să te joci cu același mouse și tastatură pe GeForce Now direct pe televizor. Trebuie să apeși un singur buton și gata, deci fără schimbat de cabluri și alte nebunii.

Și ultima chestie pe care vreau s-o menționez în discuția asta despre construcție este includerea a două benzi luminoase pe spatele suportului. Acestea au cinci moduri de funcționare: sincronizare cu sunetul, sincronizare cu imaginile de pe ecran (adică un soi de Ambilight) și încă vreo trei efecte. Și ar fi fost foarte tare includerea acestor benzi dacă chiar s-ar fi văzut, dar iluminarea este atât de slabă încât mi se pare c-ar fi mers ceva mai tare chiar și noaptea, când nu am altă sursă de lumină aprinsă în afară de ecran.

Ecranul este același de pe LG C2 cu diagonală de 42”

Când am vorbit despre LG C2 am lăudat panoul OLED Evo pe care îl folosea acesta. Este același și aici, astfel avem un alt “telemonitor” cu un panou flagship al producătorului. L-am lăudat atunci, îl laud și acum și trebuie să subliniez că toate tipurile de conținut pe care ți le poți imagina vor arăta extrem de bine pe OLED Flex. Și ai și toate chestiile astea extra precum Dolby Vision și HDR-ul care aduce și mai multă valoare imaginii.

Imaginile la rezoluție nativă arată excelent, iar cu ajutorul procesorului a9 din cea de-a cincea generație de la LG te vei bucura de imagini foarte clare chiar și atunci când sursa video transmite la rezoluții mai mici gen FullHD. Procesorul se ocupă de tot ce înseamnă upscaling și face asta cu ajutorul inteligenței artificiale. Pentru cei familiari cu DLSS de la NVIDIA, este circa aceeași metodă de upscale.

Am testat niște conținut 720p, iar cu upscale arată mult mai bine. Asta este o funcție vitală pentru un televizor cu o rezoluție nativă 4K. Pe măsură ce urcă rezoluția sursei, urcă și calitatea imaginii finale, astfel de la 1080p în sus îți va fi destul de greu să distingi diferențele față de o sursă care rulează nativ la 4K. Diferențele devin evidente abia când te apropii mult de el, dar în utilizarea normală nu prea se observă.