Atomic Heart este o brânză foarte bună în burduf de câine (review)

By ESR on 8 martie 2023

Dacă e o chestie pe care am remarcat-o încă din primele scene ale lui Atomic Heart, este lumea pe care o prezintă acest joc. Un soi de fetish comunist în care Uniunea Sovietică a câștigat cel de-al doilea război mondial și acum este o putere globală cu tehnologie foarte avansată. Similaritățile cu Wolfenstein nu se opresc aici, întrucât protagonistul este un soi de fost soldat care suferă de amnezie – mmmmda. În fine, dacă v-ați prins din tonul vocii, povestea nu este nici de departe punctul forte al lui Atomic Heart, fiind scrisă prost, tradusă și mai prost, după care măcelărită de un dublaj absolut oribil în Limba Engleză.

Din fericire avem de-a face cu un joc în care componenta narativă este doar așa, un motiv pentru care să mergi mai departe și să descoperi lumea. Iar peisajele din Atomic Heart te vor lovi puternic încă de la începutul jocului. Avem un mix foarte interesant între cultura sovietică, de altfel familiară pe la noi, cu elemente SCI-FI precum roboți inteligenți, mașini zburătoare, implanturi hi-tech și-așa mai departe.

La început totul pare pitoresc, de parcă lumea a ajuns într-un soi de stare de Nirvana. Am atins paradisul și de-aici trebuie doar să ne menținem pe linia de plutire. – “Huh, ce zici? Roboții, da… Cum, cum adică atacă oameni?” – Ăăăm, da, cam asta e premisa din Atomic Heart. Oh nu, am creat tehnologie, acu’ a luat-o razna și s-a întors împotriva omenirii. Nu pot spune că este ceva inovator, unic sau măcar decent, însă jocul face o treabă bună în a expune această apocalipsă absolut DELOC previzibilă. Iar după secvențele de introducere, vei vedea cum peste lumea strălucitoare și prosperă s-a așternut un filtru de film de război.

Totul este mai întunecat, de parcă lumea a primit un tratament ala BioShock. Și de-aici este construită o atmosferă interesantă care m-a dus cu gândul la jocuri bune din trecut… iar asta mi se pare o victorie pentru Atomic Heart. Sentimentul ăsta l-am dus cu mine mai departe, pe măsură ce am trecut de introul foarte lung și am ajuns, în sfârșit, în miezul problemei – adică la gameplay.

Atomic Heart mi-a amintit de BioShock… iar asta mă bucură

Aici avem o altă salată – introducerea este aia tipică de shooter din anii 2000. Poveste, îți explicăm ce și cum, te facem să înțelegi că ești băiatu’ bun în povestea asta și bam, bâști la luptă. Selecția de arme poate părea destul de limitată la început, dar vei descoperi că poți să-ți îmbunătățești semnificativ arsenalul și nici măcar nu-ți trebuiesc mai multe arme decât primeșți. Atomic Heart are un grad de progresie foarte fain, în care ai multă libertate privind modul în care vrei să evoluezi.

În loc să te țină de mână și să-ți recomande arma X sau abilitatea Y, jocul te lasă să descoperi singur ce face fiecare chestie. Ai mai multe atacuri speciale pe care le deblochezi extrem de ușor, însă fiecare îți deschide câteva posibilități de upgrade. Este ieftin să încerci fiecare tip de atac, însă o să începi să investeșți serios doar în cele care-ți plac, întrucât lucrurile devin destul de scumpe după un anumit nivel.

Bun, armele ca armele, dar în fiecare shooter bun ai nevoie de un partener, nu?! Poate că unii dintre voi știți deja, dar în Atomic Heart rolul colegului de suferință este jucat de o mănușă vorbitoare… pardon, Charles. Un soi de Amazon Alexa rusesc care îți dă super-puteri prin intermediul unor implanturi cu polimer. Și în cazul de față pot spune că e implementat fain – te va ajuta de-a lungul poveștii, îți va șopti răspunsuri la puzzle-uri și te va ghida când pari rătăcit, plus că am spus că-ți dă super-puteri?! Gen, poți să îți folosești forța telekinetică pentru a culege obiecte din jur și le poți arunca în adversari. Ca-n Half-Life 2.

Până în punctul ăsta poate că vă întrebați ce este cu referințele la alte shootere bune. Și trebuie să recunosc că Atomic Heart, din punct de vedere al gameplay-ului și ideii din spate se aseamănă cu aceste clasice. Da, nu va ajunge niciodată să capete statutul de cult classic al lui Half-Life 2, însă doar asocierea în sine este meritată. Deși are lacunele sale, jocul asta este amuzant; are câteva idei interesante care sunt implementate bine și te face să uiți de povestea lame și personajele insipide.

Unreal Engine 4 încă duce la început de 2023

Bine, ajută și faptul că arată al naibii de bine. Este construit folosind motorul grafic Unreal Engine 4 la capacitate maximă și asta se vede… chiar și pe PlayStation 5. În punctul ăsta chiar îmi pare rău că nu am avut cum să-l testez pe PC, pentru că potențialul este acolo. Pe consolă o să te bucuri de reflexii realiste, texturi curate și randate bine, însă te vei lovi de probleme de natură tehnică. Am văzut de toate, de la adversari care se spawnau în fața mea până la dropuri de FPS destul de enervante. Dar adevărul este că întregul joc se simte de parcă n-ar avea ce să caute pe consolă.

Atomic Heart face multe lucruri bine, însă rulatul pe console nu este pe listă. Nu l-am depunctat la capitolul gameplay pentru că problemele nu de acolo izvorăsc. Întreaga acțiune tinde să fie greoaie, este greu să ataci și să te aperi, controlul o cam ia razna… iar aici nu pot să dau vina decât pe modul în care rulează jocul. Mi se pare că totul este înghesuit pe ecran, ai un field of view cam mic și framerate-ul nu este neapărat constant.

Dezvoltatorii au avut de ales aici și cred că au încercat să împace și capra și varza. Modelele roboților cu care te vei lupta și pe care îi întâlnești prin lume arată foarte bine. Este clar că au vrut să se laude cu munca depusă de echipa de art, dar pentru asta au trebuit să taie din performanță. Și aici cred că este vorba atât de puterea limitată a consolei, dar și de optimizarea slabă din partea unei echipe, care realist, nu are resursele și experiența unui colos precum EA și Ubisoft… și știți pentru ăștia doi cum merge optimizarea.

Dar unde n-a rulat mereu bine, sountrack-ul este cu totul altă poveste. Reprezintă unul dintre elementele de bază ale experienței de joc oferită de Atomic Heart și meritele îi revin lui Mick Gordon. Știți voi, băiatu’ care s-a ocupat de coloana sonoră din DOOM 2016 și DOOM Eternal. Muzica din joc este atât de bună încât am ascultat separat albumul pe Spotify și mai bine de jumătate din piese au semnătura specifică lui Mick Gordon. Așa că mai avem o categorie de fani ai altui joc care au primit un motiv bun să îi acorde o șansă lui Atomic Heart.